"Toate aleile principale si cele laterale, ce se alergau printre copaci si cranguri, in jurul helesteelor si razoarelor de flori, erau intesate de stalpi smoliti de care fusesera legati crestinii. Din locurile mai inalte, unde privelistea nu era acoperita de copaci, se vedeau randuri de stalpi si corpuri omenesti impodobite cu flori, frunze de mirt si iedera, urcand pe inaltimi si coborand prin adancituri atat de departe, incat daca cele mai apropiate pareau asemenea unor catarge de corabii, celelalte se infatisau ochilor ca niste tirsuri multicolore sau sulite infipte in pamant. Numarul lor mare intrecea asteptarile poporului. Parca un norod intreg fusese legat de stalpi spre distractia Romei si a cezarului. Grupuri de privitori se opreau langa cate o "faclie", intrigati de silueta, varsta sau sexul victimelor, se uitau la fetele lor, la coronite si la ghirlandele de iedera, apoi mergeau mai departe. Intrebandu-se cu uimire: "Erau oare chiar atat de multi vinovati? Cum puteau sa dea foc Romei niste copii abia in stare sa mearga in picioare?" Mirarea se transforma cu incetul in neliniste.
Intre timp, se lasase intunericul si pe cer licarira primele stele. Atunci, langa fiecare osandit, aparu cate un sclav cu torta aprinsa in mana, iar cand sunetele trambitelor rasunara in diferite parti ale gradinilor , dand semnalul inceperii spectacolului, apropiara flacara de stalpi.
Paiele ascunse sub flori si imbibate de smoala se aprinsera dintr-odata, arzand cu valvatai luminoase, ce se inteteau tot mai mult, desfaceau voiurile de iedera si se inaltau spre cer, cuprinzand picioarele osanditilor. Gloata tacea, dar gradinile se umplura de gemete si de tipete de durere. Unii dintre condamnati, ridicandu-si privirile spre taria instelata, pornira sa cante intru constirea lui Cristos. Poporul asculta. Pana si inimile cele mai incrancenate se stransera de groaza cand din varful stalpilor mai ascunsi glasurile sfasietoare ale copiilor incepura sa strige: "Mama! Mama!" Gloata ametita se infiora la vederea capsoarelor si a chipurilor minunate strambate de durere sau de fumul inabusitor. Focul urca mereu, mistuind cununitele de trandafiri si iedera. Parca luasera foc aleile principale si cele laterale, crangurile si luncile, razoarele inflorite, rasfrangandu-se in apa iazurilor; frunzele tremuratoare ale copacilor devenira trandafirii si se facu lumina ca ziua. Mirosul trupurilor arse se imprastie pretutindeni, dar sclavii presarara in catuile asezate anume intre stalpi smirna si frunze de aloe. In multime, izbucnira ici si colo strigate, nu se stie daca de compatimire, de imbatare sau de bucurie, care se inteteau cu fiecare clipa odata cu focul. Flacarile invaluiau stalpii, se catarau spre piepturi, rasuceau cu suflarea arzatoare parul victimelor, acoperind fetele inegrite si rabufnind si mai sus, spre izbanda fortei ce le starnise"
Henryk Sienkiewicz
Technorati tags: Henryk Sienkiewicz Quo Vadis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu